Dimineaţă,
liniştea deschise uşa orizontului
dar odată cu ea trezise gândul
care nu era în toanele lui.
Amintirea zilei trecute
îi reteză elanul
alte câteva gânduri
se ţineau scai de el,
alergând se rupea de realitate;
el însuşi se considera vinovat
de clipa prezentă.
Lumina ce intra pe fereastra ochilor inimii
îl orbea,
nu mai era el însuşi
se pierdea printre cuvinte,
ar fi preferat să vegheze întunericul,
să nu fi cunoscut niciodată clipa „Acum”,
să nu fi trecut acea primăvară
care îi dădu viaţă,
pe care o iubea.
