nu de mult,
primisem în dar infinitul…
dar am mâncat din pomul deşertăciunii;
de atunci,
am încercat să-mi port paşii
peste rândurile unei poveşti scrise,
dar neştiute de nimeni…
şi am pornit vrând să urc trepte
însă paşii îmi erau călăuze oarbe
- ca un stângaci în toată firea -
m-am apucat să ridic ziduri,
acoperite de zâmbete uneori,
dar am căzut pe ruine…
mi-am dorit să mă înalţ către cer
mă băteau aripile pline de nostalgii pământeşti;
am grafat în înălţimi,
cu toate astea,
m-au îngrădit norii înspre adâncuri…
am vrut să ţip, să cânt,
dar parcă vorbeam o altă limbă
de unde nici eu nu mai înţelegeam mai nimic;
m-am hotărât să ascult tăcerea,
dar gălăgia îşi avea culcuşul în mine…
am căutat să iubesc oamenii
fără să ştiu ce înseamnă iubirea
şi am ajuns să-i rănesc;
unde eşti ???
sunt un nimic fără tine …
