Fluturii din palma ta

Nimeni nu trăieşte mai mult

decât fluturii,

care,

au intrat pe portiţa iubirii;

acolo te-au găsit pe tine…

erai şezută şi-n ochi

ţi-am simţit fiorii acelui început.

Uneori din cauza unei nopţi ploioase

îşi schimbă culoarea,

în bătaia picăturilor reci

aripile li se îngreunează;

totul se risipeşte în jur…

dar îmbrăţişaţi

vedem luminiţa de la capătul tunelului,

iubire ne adie prin inimă,

nu ne mai suntem străini.

Şi poposind pe o bancă

fiecare îşi povesteşte unica experienţă;

folosind cuvintele tale

îmi împărtăşesc frumuseţea sufletului tău,

prin simple bătăi din aripi

îmi descriu chipul tău,

ochii tăi…

şi astfel,

în zborul lor nevinovat

înţeleg de ce te iubesc!

Eşti om şi înger

Un înger se îmbracă în fragmente

mereu prins de veghe,

uneori scuturându-şi aripile

peste umerii tăi

acoperindu-ţi teama de întuneric;

fără de care ai rătăci

prinsă în mrejele neantului.

Alteori în jocul imaginaţiei tale

îi legi aripile

pironindu-l în colivia memoriei tale

contemplându-i

un alt fel de frumuseţe,

dintr-o iubire mocnită.

Fără să-şi piardă armonia

îşi face simţită prezenţa

în realitatea fiecărei părţi din tine,

fără să te condamne…

şi în acelaşi timp,

eşti om şi înger.

Sculptez cu ochiul

Ici colo culorile abia respiră       

în marea de verde;

n-au stat mult pe gânduri,

au început să-şi împărtăşească ideile

mărturisindu-şi credinţa.

Gândurile s-au contopit

urmând tăcute cărările singuratice;

urme – amprente

s-au răsfirat în cortegii

n-au uitat promisiunea făcută paşilor

mărturia vechiului…

înmiresmat de nou.

Am făcut un popas cu timpul

dizolvându-mă în lumină,

am şezut la masa tăcerii

până rugăciunea de dimineaţă

s-a transformat în ziuă.

Totodată,

fără mari eforturi…

tremurând,

mă cufund în pădure;

o lume întreagă sculptată…

ca într-o mulţime,

însetată de Dumnezeu.