Aleea regelui

Fiecare este un rege,

de altfel…

care pentru a-şi păstra comoara

îşi înalţă palatul

din bucăţele de idei,

de credinţe,

mai mult sau mai puţin

pline de sine însuşi.

Nu sunt primul

care zidesc palate

în minţile unora…

deşi comoara mea este inestimabilă;

n-am ferecat porţile,

nici măcar n-am intezis accesul

pe drumurile ce duc la palat.

Am deschis cufărul,

am umplut drumurile cu lumină

şi numărând paşii imprimaţi

pe aleea proaspăt turnată;

într-un surâs

am întâlnit libertatea

acestei iubiri fără ziduri,

fără graniţe…

mă aştepta.

Fluturii din palma ta

Nimeni nu trăieşte mai mult

decât fluturii,

care,

au intrat pe portiţa iubirii;

acolo te-au găsit pe tine…

erai şezută şi-n ochi

ţi-am simţit fiorii acelui început.

Uneori din cauza unei nopţi ploioase

îşi schimbă culoarea,

în bătaia picăturilor reci

aripile li se îngreunează;

totul se risipeşte în jur…

dar îmbrăţişaţi

vedem luminiţa de la capătul tunelului,

iubire ne adie prin inimă,

nu ne mai suntem străini.

Şi poposind pe o bancă

fiecare îşi povesteşte unica experienţă;

folosind cuvintele tale

îmi împărtăşesc frumuseţea sufletului tău,

prin simple bătăi din aripi

îmi descriu chipul tău,

ochii tăi…

şi astfel,

în zborul lor nevinovat

înţeleg de ce te iubesc!

Eşti om şi înger

Un înger se îmbracă în fragmente

mereu prins de veghe,

uneori scuturându-şi aripile

peste umerii tăi

acoperindu-ţi teama de întuneric;

fără de care ai rătăci

prinsă în mrejele neantului.

Alteori în jocul imaginaţiei tale

îi legi aripile

pironindu-l în colivia memoriei tale

contemplându-i

un alt fel de frumuseţe,

dintr-o iubire mocnită.

Fără să-şi piardă armonia

îşi face simţită prezenţa

în realitatea fiecărei părţi din tine,

fără să te condamne…

şi în acelaşi timp,

eşti om şi înger.

Sculptez cu ochiul

Ici colo culorile abia respiră       

în marea de verde;

n-au stat mult pe gânduri,

au început să-şi împărtăşească ideile

mărturisindu-şi credinţa.

Gândurile s-au contopit

urmând tăcute cărările singuratice;

urme – amprente

s-au răsfirat în cortegii

n-au uitat promisiunea făcută paşilor

mărturia vechiului…

înmiresmat de nou.

Am făcut un popas cu timpul

dizolvându-mă în lumină,

am şezut la masa tăcerii

până rugăciunea de dimineaţă

s-a transformat în ziuă.

Totodată,

fără mari eforturi…

tremurând,

mă cufund în pădure;

o lume întreagă sculptată…

ca într-o mulţime,

însetată de Dumnezeu.

Căutător de comori

Am rătăcit paşii malului în minte
urmărind comoara inimii tale;
grăbit în căutarea cuvintelor
ce aveau să îşi ia zborul
de pe marginea buzelor însetate,
pierzându-mi totodată
bagajele de cunoştinţe,
scufundate odată cu bărcuţa navigării mele.

Cu degetele oarbe
singur mi-am rupt vâslele
atunci când inima ta
nu mi-a mai ghidat pânzele raţiunii mele.

Şi puţin câte puţin…
rămas fără indicii,
am plutit în derivă
fără să ştiu unde ţi-ai ancorat
sentimentele,
visele,
insula nepreţuitei tale comori;
călătorind în van
spre zări îndepărtate
mi-am îndreptat tăcerea sufletului.

Vinerea

Dincolo de tăgăduirea sărutului,
împodobit în tăcerea nopţii,
măslinilor...
la primul ceas;
n-am înţeles cum...
în timp ce...
aerul rece mă plictisea,
m-am poticnit în privirea Ta,
senină...
pe care am zărit-o întâmplător.

N-am înţeles de ce alţii,
batjocoritori te sfidau;
când paşii Tăi încă mai modelau nisipul,
pietrele ascuţite...
din iubire pentru creaţie.

Lumina îşi simţea amurgul aproape...
fără apusul timpului Tău,
încă din zorii dimineţii.

N-am înţeles cum şi de ce?
vinerea asta...
cuiele şi ciocanul...
care te ameninţau,
...erau la mine;
şi în ispita de a fi complice...
m-am răstignit, împreună cu tine.

În numele Crucii

Slujind măreţe altare,
îmi adâncesc paşii...
către nemărginita Ta iubire
de-a nu ne lăsa singuri prin...
materia ispititoare...
desfătările existenţei noastre.

Atingerea mărturiei învierii
renaşte...
credinţa pironită de păcate;
I. - ubirea...
N. - aşte...
R. - ăstignită...
I. - ertare...

Îmbrăţişat în rugăciunea serii,
sub aripa Crucii...
tăcut...
primesc...
în timp de veci sfinţit,
Cuvântul dătător de viaţă,
veşnic aşteptat;
jertfit la răscrucea lemnelor...
Crucea - mântuirea noastră.

Sub vălul eclipsei tale

A sunat clopoţelul devreme pe 24

un zori de ziuă fără răspuns

în amintirea unui martie,

a strigat întunericul sau poate lumina

încă nu ştiu;

Am iubit lumina într-o nebunie

fără orizonturile unei poveşti cu final

sau unei simple enigme.

Acelaşi drum,

blocat pentru sens unic acum

l-am bătătorit de unul singur;

până la colţul trotuarului,

străzii.

Rămas fără cuvinte apoi,

am udat pământul odată cu ploaia

amintirilor după amiezii acelea eterne.

- linişte, întrebări,

au izbucnit odată cu eclipsa

orei 16 fără 5 minute –

şi n-am vrut

să iau loc pe bancheta din spate a unui taxi;

mi-e teamă!

am rămas fără tine,

pe drumul ce mă duce acasă.